“Vrei” sa te lasi de fumat?

22 iul. 2014 0 comments

     fumMotorul demersului de a te lăsa de fumat nu este mentalul, ci dorinţa. Noi nu decidem să avem voinţă. O avem sau nu o avem. A avea voinţă nu este la latitudinea noastră. Ea este rezultatul unei stări interioare legate de dorinţă. Voinţa este dorinţa transpusă în act. Mentalul nostru crede că el este iniţiatorul actului de voinţă, însă, în realitate, el nu face decât să însoţească acest proces. El ghidează, încadrează, organizează acţiunea, dar nu se află la originea acestei acţiuni, nu o pune în mişcare. Motorul acţiunii, esenţa sa, o reprezintă dorinţa.
Voinţa este o instanţă a cărei funcţie este de a concretiza, de a realiza poftele şi dorinţele noastre. Ea li se supune acestora. De aceea, este esenţial să înţelegem dorinţa de a fuma, şi mai exact de a înţelege care este dorinţa iniţială ce se ascunde în spatele acestei dorinţe de a fuma. Şi, adesea, dorinţa de a trăi este cea care facilitează într-o măsură covârşitoare renunţarea la ţigară.
Fumatul în sine nu reprezintă o plăcere, deoarece avem de-a face cu ceva toxic, echivalent cu distrugerea lentă a organismului. Atunci când este agresat din exterior, corpul declanşează un semnal de alarmă, astfel încât individul să se poată apăra. Dacă respectivul comportament nociv pentru organism devine o plăcere, acest lucru se întâmplă pentru că mentalul fumătorului neagă, încă de la prima ţigară, senzaţiile neplăcute, dureroase pe care corpul le încearcă în contactul cu fumul, acest corp străin distructiv pe care organismul încearcă să-l expulzeze tuşind. Dar suferinţa corpului în faţa acestei agresiuni nu poate fi percepută şi trăită la intensitatea sa reală, pentru că este ignorată, negată de către mental, care încearcă să mascheze o altă dorinţă prin actul fumatului, o dorinţă mai profundă şi de altă factură în legătură cu care el nu are o conştiinţă clară. Este, deci, important să determinăm care este această dorinţă ce se ascunde în spatele dorinţei de a fuma, astfel încât să o putem satisface total, altfel decât prin fumat. A încerca să aflăm care este această dorinţă originară înseamnă, totodată, a recunoaşte faptul că ea este în sine o dorinţă nesatisfăcută, lucru pe care mentalul s-ar putea să nu fie pregătit să-l facă. Odată recunoscută, însă, este suficient să satisfacem această dorinţă reală, pe cale naturală şi nu prin intermediul acestui act dezadaptativ şi distructiv, care este fumatul. Acesta din urmă nu face altceva decât să ne ofere o satisfacţie superficială, iluzorie, care, în timp, duce la creşterea gradului de frustrare a dorinţei reale şi implicit la intensificarea compulsiei de a fuma. Ajungem, astfel, să fumăm ţigară de la ţigară, pentru a compensa frustrarea. Această dorinţă nesatisfăcută variază de la o persoană la alta:
– dorinţa de a corespunde unei imagini standardizate, valorizată de grupul în care dorim să ne integrăm şi să fim iubiţi;
– dorinţa de a ne crea propria identitate, pentru a primi recunoaştere;
– identificarea cu modele de referinţă pentru adolescenţi;
– atitudinea rebelă, liberă, nesupusă, din tinereţe;
– adultul puternic, care îşi asumă, care suferă în tăcere, care rezistă încercărilor vieţii;
– a fi dur, viril, pentru băieţi, a fi liberă şi modernă, pentru fete;
– pentru adulţi, nostalgia tinereţii, a se simţi tânăr, încă, în ritmul vieţii de noapte;

-pentru a nu se simţi exclus sau diferit, respins de grup;

– pentru a se simţi adult şi pentru a fi recunoscut de partener;
– pentru a se integra şi a scăpa de singurătate, a se integra într-un grup care poate să-i satisfacă nevoia de a exista, identitatea sa;
-dorinţa de a sfida interdicţiile şi de a dovedi, astfel, un caracter puternic;
– dorinţa de a scăpa de monotonie;
– dorinţa de a muri, de a se autodistruge, disperarea;
– un strigăt după ajutor: “Priviţi, mă autodistrug, sufăr, ajutaţi-mă!”
– pentru a favoriza întâlnirile, pentru a seduce, pentru a se simţi în largul său, pentru a avea curajul de a înfrunta teama de întâlnirea cu celălalt;
– din pură plăcere: “Sunt un hedonist, un om care ştie să-şi trăiască viaţa, îmi place viaţa şi asta presupune să trec prin toate experienţele, să fac excese. A fuma este o plăcere!”
Este interesant să ne aplecăm şi asupra simbolismului pe care îl implică actul fumatului. Când fumăm, introducem în plămâni un corp străin, care ne asfixiează, ne sufocă. Prin extrapolare, ne putem gândi că încercăm să înăbuşim ceva din noi: o dorinţă, o nevoie, o emoţie, un sentiment, etc …
Există şi alte simbolizări pe care le putem explora:
– obstrucţionarea căilor respiratorii
– reducerea inspirului
– a “beneficia” de o moarte lentă
– a crea un ecran de fum.
Pe plan energetic, a inspira aer înseamnă a te conecta la o sursă de energie puternică. Când ne asfixiem prin fumat poate însemna că nu dorim să ne încărcăm cu energie suplimentară, pentru a mai diminua tensiunea creată de energia stocată în exces de dorinţa frustrată. Ţigara este unul dintre mijloacele la care apelăm pentru a reduce aportul de aer-energie în plămâni, însă cel mai des utilizat este suboxigenarea(hipoxia) prin lipsa unor inspiruri profunde, de care doar puţini dintre noi suntem conştienţi. Foarte puţine persoane respiră corect. Acest fapt explică de ce atunci când începem să ne disciplinăm respiraţia, prin Yoga, prin intermediul relaxării, reapar imediat nodurile emoţionale şi psihice pe care dorim să le suprimăm. Alimentate printr-o oxigenare corectă şi printr-o priză consistentă de energie, aceste tensiuni energetice urcă la suprafaţă, iar conştiinţa le recunoaşte imediat.
Incapacitatea de moment a fumătorului de a abandona viciul său este însoţită de un sentiment deprimant de vinovăţie, exprimat în următoarea frază: “Nu voi reuşi, nu am voinţă!”
În ciuda a ceea ce crede despre el, fumătorul are voinţă, dar ea este manifestată în sensul continuării fumatului şi nu împotriva acestuia. Acesta este lucrul care trebuie înţeles: Dacă fumezi, înseamnă că ai “voinţă“. Dar această voinţă de a fuma se află sub controlul exclusiv al “dorinţei” de a fuma(voinţa este dorinţa în acţiune). În sens invers, pentru a “avea voinţa” de a te lăsa de fumat, trebuie să ai “dorinţa” de a te lăsa de fumat. Aici se află cheia problemei: să recunoşti, să mărturiseşti că dorinţa de a continua să fumezi este mai mare decât aceea de a renunţa la viciu. Pentru a inversa raportul de forţe dintre aceste dorinţe contrare, există două posibilităţi: fie să diminuăm dorinţa de a fuma, fie să o amplificăm pe aceea de a ne lăsa. Cel mai bine ar fi să acţionăm asupra ambelor, având în vedere faptul că acţiunea, şi nu efortul, trebuie îndreptată în planul dorinţei, al sferei emoţionale, nu în plan mental. De aici, interesul pentru descoperirea dorinţei frustrate, pe care actul fumatului încearcă să o reducă. Ştiind acest lucru, devine posibil să ne orientăm către această dorinţă pentru a găsi soluţiile şi acţiunile necesare, adaptative, de această dată, astfel încât să ne putem satisface în mod real dorinţa cu pricina. Procesul se desfăşoară puţin câte puţin, etapă cu etapă, dar, cu fiecare victorie repurtată, capacitatea noastră de a trăi o viaţă împlinită, de a ne iubi, creşte, iar raportul de forţe se inversează. Soluţia este, deci, de a satisface această dorinţă profundă a noastră, rămasă neîmplinită ani la rând. Nu este, însă, un lucru simplu, deoarece trebuie să trecem la acţiune, iar mentalul să dea dovadă de imaginaţie, de inteligenţă, ceea ce este mult mai dificil decât a apela la o ţigară. Fericirea este un drum care trebuie străbătut zilnic, şi nu poate fi parcurs atât de rapid cât durează aprinderea unei ţigări. Iată de ce mentalul se lasă iluzionat de fumatul unei ţigări, în loc să devină mai creativ, mai activ, în obţinerea fericirii. Prin fumat, fericirea apare fără efort, însă este doar o eroare, o iluzie. Pe această slăbiciune se bazează mesajele publicitare, care promit că fumând o astfel de ţigară ne vom satisface dorinţele simplu şi rapid: este suficient să fumaţi şi veţi deveni puternici, liberi, iubiţi, recunoscuţi, satisfăcuţi şi plini de vitalitate. Însă construirea propriei noastre fericiri nu reprezintă o tortură, ba, din contră, vorbim despre a obţine plăcere, dar prin acţiuni susţinute şi nu prin pasivitatea autodistructivă a fumatului. Ne putem construi fericirea prin acte simple, cotidiene. În plus, senzaţia de bine şi de împlinire, pe care o oferă satisfacerea propriilor dorinţe, hrăneşte dimensiunile importante şi esenţiale ale naturii noastre umane. Redevenim sensibili şi ne extindem conştiinţa psiho-corporală. Fumatul ne desensibilizează pe plan corporal, anulează senzaţiile subtile ale existenţei, care au darul de a ne face să ne simţim vii şi fericiţi. Experimentând existenţa în toate faţetele sale subtile, avem şansa de a ne îmbogăţi viaţa în plan emoţional şi, implicit, de a deveni conştienţi de multiplele noastre dimensiuni: corporală, psihică, emoţională, care se armonizează şi se echilibrează, funcţionând sinergic. Consecinţa logică a acestui mod de funcţionare o reprezintă eliberarea intuiţiei. Aceasta participă la inversarea raportului de forţe dintre cele două dorinţe opuse: a continua să fumez, respectiv a renunţa la fumat. Altfel, suntem la mâna hazardului, iar atunci când conştientizăm potenţialul distructiv al fumatului, în cele mai multe cazuri, este deja prea târziu. Mesajul “fumatul ucide”, pe care-l regăsim, de câţiva ani, pe pachetele de ţigări, se adresează mentalului şi nu produce niciun efect. Un efect mai mare îl are majorarea preţului, deoarece generează o emoţie mai puternică. Totuşi, în cazul tinerilor, care, prin fumat, se simt liberi, rebeli, puternici, autoritari, nici acest lucru nu-şi dovedeşte eficienţa. Clipurile publicitare nu se adresează mentalului, ci afectivităţii. De aceea, publicitarii nu utilizează cuvinte, ci imagini, muzică. Imaginile evocă dorinţa, satisfacţia, fericirea, bucuria de a trăi, complicitatea umoristică, dorinţa sexuală. Publicitatea încearcă să fie un amic amuzant sau o femeie seducătoare, chiar supusă. În momentul în care conştientizăm acest truc, manipularea la care suntem supuşi, începem să punem stăpânire pe emoţiile noastre şi să le transformăm în motorul ce ne scapă de fumat. Nu mai este nevoie de niciun efort. Voinţa este ceva natural şi spontan. A vrea să ai voinţă(să te laşi de fumat) este un paradox şi, din această cauză, devine un lucru imposibil. Noi nu decidem să fim trişti sau bucuroşi, furioşi sau calmi, fricoşi sau curajoşi. Putem, în schimb, să reprimăm aceste emoţii fundamentale, însă energia lor va creşte, acolo, în inconştient, iar într-o zi ne va juca feste. Fumatul participă la disocierea individului de propriul său corp. Astfel, el învaţă să nege suferinţa, pentru a împlini o dorinţă artificial-creată de mental. În realitate, însă, noi nu suntem separaţi de corpul nostru. El nu este ceva exterior. Suntem una cu el. În societatea materialistă actuală, însă, corpul este considerat un obiect al plăcerii. Nu contează că, pentru obţinerea acesteia din urmă, corpul poate suferi daune ireparabile. Omnipotenţa minţii noastre este aceea care nu respectă corpul şi îl face sclavul propriilor ei capricii. Corpul devine, astfel, un obiect orientat exclusiv spre obţinerea plăcerii fizice şi a satisfacţiei narcisice. Din acest motiv, odată cu înaintarea în vârstă, individul devine din ce în ce mai greu de satisfăcut şi incapabil să-şi administreze stările interioare. Doar cu ajutorul ţigaretei, regăseşte senzaţia de calm şi de bine, pe care nu mai este capabil s-o obţină prin mijloace proprii. Cel mai mic stres, cea mai mică situaţie conflictuală îl fac să se precipite asupra pachetului de ţigări şi să tragă un fum izbăvitor. Ca un obiect de artă, corpul va fi tatuat, va fi supus operaţiilor de pearcing(urechi, nas, gură, limbă, faţă, piept, chiar şi organe genitale), pentru a putea agăţa acolo diferite obiecte pur decorative. Corpul va fi chiar decupat, prin intermediul operaţiilor estetice. Aceste veritabile mutilări nu sunt necesare şi lasă urme profunde(traumatisme corporale şi traumatisme cerebrale, generate de coma indusă prin anestezice). Evident, aceste intervenţii sunt perfect legitime, în ciuda pierderilor asociate, din cauza eşecului psihologic al individului în faţa presiunilor exterioare(sociale), care impun, într-un mod brutal, criterii estetice foarte selective. În ciuda acestor presiuni, puterea psihică a fiinţei umane este atât de mare încât poate depăşi orice dificultate, dacă este însoţită de un travaliu interior de maturizare psiho-emoţională. Dovada vie a acestei afirmaţii o reprezintă efectul placebo, care face minuni în domeniul sănătăţii fizice. Este suficient ca mintea să creadă cu adevărat în efectul curativ al unei substanţe neutre şi vindecarea se produce. În sens invers, o substanţă activă puternică nu îl ajută pe bolnav să se vindece, dacă acesta nu crede în puterea ei vindecătoare. În concluzie, dacă este în acord cu dimensiunea corporală, care face parte integrantă din existenţa sa, psihismul va şti să accepte limitele organice şi nu va fi tentat să transforme corpul astfel încât să corespundă unei imagini estetice idealizate, pe care mintea a creat-o pentru a se putea accepta, iubi şi pentru a fi iubit de ceilalţi. Nu va mai fi, astfel, necesar să recurgă la intervenţii chirurgicale inutile. Un alt derivat al concepţiei “corp-plăcere” disociat de individ, care poate duce la extreme, este acela de a căuta senzaţiile puternice, resimţite atunci când corpul este agresat prin consumul de substanţe nocive. Se produc astfel distorsiuni senzoriale, emoţionale şi stări modificate de conştiinţă, ca rezultat al reacţiilor de panică şi disfuncţiilor pe care creierul le încearcă în momentul în care este supus agresiunilor cu substanţe toxice puternice, ajungând la limita de supravieţuire, la comă sau chiar la deces. Tutunul, alcoolul, stupefiantele şi medicamentele psihotrope, deturnate de la scopul pentru care au fost produse, sunt adesea utilizate în acest sens. Nu ne rămâne, deci, decât să ne respectăm corpul, să avem grijă de el, printr-un comportament cotidian responsabil, şi să respectăm, totodată, celelalte fiinţe din jurul nostru, inclusiv animalele lipsite de apărare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *