Omul are sapte vieti

29 iul. 2014 0 comments

copil    Viaţa noastră, după cum bine ştim, este un lung drum iniţiatic, pe parcursul căruia ne confruntăm cu o serie de situaţii delicate(limită). Odată cu înaintarea în vârstă, omul acumulează experienţă şi are şansa de a privi cu detaşare ansamblul vieţii sale, care nu mai pare o călătorie continuă, de la un capăt la celălalt, ci o succesiune de existenţe într-una singură. Trecerea de la o etapă la alta presupune o perioadă de tranziţie, în care ne adaptăm progresiv aspectele propriei persoane la exigenţele nivelului următor de existenţă.  Pentru a înţelege mai uşor acest lucru, imaginaţi-vă o ecluză cu ajutorul căreia vapoarele ce traversează un râu depăşesc o diferenţă de nivel.  Chiar dacă etapele vieţii noastre sunt legate între ele, de fiecare dată, trăim ceva total diferit faţă de perioada anterioară. Percepţia noastră vizavi de lume se schimbă, în  ciuda faptului că lumea rămâne aceeaşi. Aspiraţiile, concepţiile, speranţele, dorinţele, preocupările, aşteptările, interesele şi relaţiile noastre cu ceilalţi sunt foarte diferite şi au la bază elemente diferite. Este suficient să ne punem o clipă în pielea celui care am fost cândva, pentru a ne da seama că preocupările din acea perioadă, viziunea noastră asupra existenţei, speranţele, motivaţiile, filosofia noastră de viaţă sunt diferite şi nu mai au prea multe legături cu cele actuale. Dorinţele adolescentului nu mai sunt cele ale copilului de odinioară, iar schimbarea se produce rapid. Nu ne mai plac aceleaşi jocuri, aceleaşi discuţii, după care tânjeam cu puţin timp în urmă, când eram copii. Diferenţa este imensă, aşa cum este aceea dintre făt, total dependent de mama sa, şi copilul care începe să meargă singur, să vorbească şi să devină autonom. Schimbarea este la fel de mare şi pentru părinte, care începe să trăiască pentru copilul său şi nu pentru propriile sale dorinţe de adult sau pentru cele ale cuplului.  Viaţa sa şi punctele sale de interes se schimbă complet, în momentul venirii pe lume a copilului. Aspiraţiile, preocupările şi dorinţele care ne animă şi ne definesc se schimbă cu fiecare etapă a vieţii. În ciuda acestui fapt, noi avem sentimentul că am fost dintotdeauna la fel, că nu ne-am schimbat, ceea ce nu este adevărat. Ne-am schimbat. Existenţele noastre se schimbă, pentru că responsabilităţile, necesităţile, constrângerile nu rămân aceleaşi, ci evoluează. Totodată, ele ne modifică percepţiile, ideile, şi ne transformă psihicul, care se adaptează în funcţie de experienţele diferite oferite de fiecare etapă a vieţii. Dar aceste perioade de viaţă, care constituie existenţa noastră, necesită etape de tranziţie, de adaptare. Evident, durata acestor perioade intermediare de creştere, a “ecluzelor”, variază de la o persoană la alta, şi se poate întâmpla chiar să rămânem captivi în ele şi să nu putem face saltul către un nivel superior. Foarte puţini sunt aceia care ating vârsta adultă, din punct de vedere psihologic. Constatăm că, în jurul nostru, există o mulţime de oameni blocaţi într-o perioadă anterioară, adolescenţă sau chiar copilărie, ori că doar o parte a personalităţii lor s-a maturizat, cealaltă parte fiind regresată(fixată) într-un stadiu infantil. De aceea, dezvoltarea fiinţei umane către stadiul adult este dificilă. Noi nu ştim cum să ajungem acolo şi avem nevoie să descoperim acest lucru pas cu pas, zi după zi, pe parcursul întregii vieţi, sau chiar pe parcursul mai multor generaţii. Este suficient să privim starea lumii actuale pentru a înţelege că suntem departe de acest deziderat, maturizarea fiinţei umane. Fazele de adaptare intermediare, care ne pregătesc pentru nivelul următor, se caracterizează prin aceea că ne conduc spre extinderea conştiinţei, către mai multă autonomie şi libertate. Noi câştigăm de fiecare dată un potenţial superior de acţiune, o capacitate mai mare de dezvoltare şi de a trăi o fericire din ce în ce mai durabilă. Dar, pe de altă parte, pierdem anumite lucruri, deloc insignifiante, iluziile noastre. Acest lucru face ca perioadele de tranziţie să fie dificile şi dureroase, marcate de incertitudini, pentru că ele depind de capacitatea noastră de a ne re-adapta, de a reconstrui un nou sens în viaţă, pentru că sensul care ne-a adus până acolo conţinea o anumită doză de iluzie, ce trebuie identificată şi eliminată. Deziluziile sunt întotdeauna foarte dureroase din cauza sentimentului de pierdere pe care îl încercăm: pierderea sensului vieţii, pierderea speranţei. Iluzia ne face să trăim cu speranţa că, într-o zi, vom atinge obiectivul urmărit. Iluzia ne permite să visăm, să trăim o anumită formă de fericire şi de miracol. Viaţa este frumoasă, plăcută, atunci când trăim, spre exemplu, cu iluzia că, într-o zi, îl vom întâni pe Făt Frumos, călare pe un cal alb, sau vom întâlni femeia ideală. Este minunat să credem şi să trăim într-o astfel de iluzie. A pierde această iluzie este echivalent cu a trăi într-o realitate ce devine tristă, disperată, lipsită de sens şi de atracţie.  Dar aceasta nu este decât o fază de tranziţie, este munca de extindere a conştiinţei şi de reconstrucţie interioară necesară pentru a putea continua să trăim şi să atingem fericirea. Dar pierderea iluziilor înseamnă să câştigi mai multă libertate, mai multă conştiinţă, mai multă seninătate, putere, fericire, deoarece iluzia este înşelătoare, ea ne hrăneşte speranţe false, care nu vor fi niciodată satisfăcute, ea ne transformă în victime ale frustrării, ale suferinţei şi ale disperării. A căuta imposibilul este dureros, pentru că ne confruntăm permanent cu eşecul, acela de a nu putea obţine satisfacţia realizării propriului nostru vis. În schimb, prin pierderea iluziilor, devenim capabili să trăim în prezent şi să acceptăm realitatea aşa cum este ea.

1. Fătul(faza intrauterină) pierde lumea sa confortabilă, în care nu avea nevoie să acţioneze pentru a obţine hrană, căldură şi securitate psihică şi afectivă, dar câştigă capacitatea de a trăi în lumea reală. Aceasta este, poate, cea mai importantă dintre adaptări, în cea mai scurtă perioadă, cu cele mai multe pierderi: trecerea de la unitate, la dualitate, la separare. Adaptare la lume, trecerea din universal acvatic securizant într-o lume radical diferită, aeriană şi terestră, incoerentă, de neînţeles şi agresivă, în plan vizual, sonor şi fizic, cu manifestări interioare noi: respiraţia, digestia unor materiale solide, senzaţii corporale exterioare puternice. Necesitatea de a găsi coerenţa, de a organiza haosul exterior, cu scopul de a distinge diferitele elemente ale lumii, dar şi de a se diferenţia de acestea.

2. Copilul pierde iluzia iubirii materne necondiţionate şi permanente, securizante, în schimbul conştiinţei şi al autonomiei.

3. Adolescentul pierde inocenţa copilăriei, pentru a câştiga o capacitate superioară de înţelegere a lumii, de discernământ şi de acţiune(a schimba lumea adulţilor, a nu repeta erorile acestora).

4. Tânărul pierde iluziile sale de a găsi bărbatul sau femeia ideală, dar câştigă capacitatea de a trăi în cuplu şi de a iubi. El îşi dezvoltă abilităţile sociale, graţie integrării totale în viaţa activă, atât profesională, cât şi cetăţenească.

5. Părintele pierde din libertatea sa, din tinereţea sa, din relaţia sa de cuplu. El trebuie să-şi împartă partenerul cu propriul copil, pentru a câştiga în responsabilitate, în capacitatea de a iubi, în umanism.

6. Bunicul(bătrânul înţelept) pierde din vitalitate, dar câştigă în autoritate, în înţelegere şi în înţelepciune.

7. Muribundul pierde în capacitatea de acţiune, în speranţa de viaţă, pentru a câştiga în serenitate şi în eternitate.

      În fiecare etapă, noi câştigăm în conştiinţă, în autonomie, în capacitatea de acţiune şi de a fi fericiţi, dar toate acestea cu preţul pierderii anumitor vise şi idealuri. Speranţe minunate, dar iluzorii şi nerealizabile. Încercând să facem imposibilul posibil, noi transformăm posibilul în imposibil, pentru că pierdem timpul alergând după Fata Morgana şi nu ne ocupăm să împlinim lucrurile ce ne stau în putere. Astfel, debarasându-ne de iluzii, devenim mai apţi să realizăm proiectele şi dorinţele noastre, e adevărat, de o manieră mai puţin strălucitoare decât am fi putut spera sau crede, însă într-un mod mai satisfăcător şi mai hrănitor, în acord cu realitatea. Nu găsim prinţul şarmant, iubirea ideală, fericirea, ci o persoană reală, cu care împărţim propria existenţă cotidiană, într-o fericire simplă, mai puţin spectaculoasă şi miraculoasă decât cea visată, dar mult mai hrănitoare şi mai profundă decât înainte. Iluzia este necesară pentru a avansa, pentru a ne fixa obiectivul şi pentru a începe să acţionăm în sensul atingerii lui. Dacă obiectivul nu este atrăgător, suficient de motivant, minunat, nu putem găsi în noi energia de a merge înainte şi de a face eforturile necesare pentru a-l împlini. Nu avansăm. Aceste momente de deziluzie sunt însoţite de o stare de criză, de disperare, de depresie normală şi limitată. În realitate, vorbim despre un proces de adaptare la realitate, de adaptare dureroasă la condiţiile existenţei. Nimic anormal pe drumul vieţii spre naşterea noastră înşine, spre descoperirea adevăratului Sine. Pierderea iluziei, a idealului şi a sensului vieţii, toate magnifice şi pline de speranţă şi de entuziasm, dar imposibil de atins. Este, deci, necesar, să ne debarasăm de iluziile noastre deşarte, pentru a găsi cu adevărat fericirea şi puterea de a concretiza ceea ce este posibil.  Evident, toate aceste faze diferite ale vieţii nu sunt atât de rigide şi atât de bine delimitate, ci se pot întrepătrunde. Vorbim despre o viziune idealizată a ceea ce poate fi dezvoltarea şi evoluţia persoanei umane în cursul existenţei sale. Construirea adultului se face etapă cu etapă, dar, de asemenea, integrând etapa actuală în ansamblul etapelor precedente. Acest lucru pare evident, însă, foarte adesea, vedem “adulţi” care consideră că, pe viitor, nu trebuie să se mai comporte ca un copil sau ca un adolescent, că precedentele etape de viaţă nu mai au dreptul să se manifeste în prezent. A fi înseamnă, însă, a exista şi a trăi în toate dimensiunile noastre, în toate faţetele noastre, cele care s-au exprimat şi s-au dezvoltat în fiecare perioadă din devenirea noastră. Aceste părţi din noi înşine sunt şi rămân prezente în noi, ele reprezintă o parte din noi şi din existenţa noastră. Este, deci, dificil să facem abstracţie de ele sau să le renegăm. Ele trăiesc şi se manifestă întotdeauna, într-o măsură mai mică, evident, dar ele rămân acolo, pentru că este imposibil să le ştergem. Partea din noi care trăieşte, se exprimă şi se dezvoltă în etapa de viaţă specifică, pe care o traversăm, trebuie să se adauge pentru a îmbogăţi celelalte părţi. Ea trebuie să vină în plus şi nu în locul alteia. Ea trebuie să fie capabilă de a lăsa să trăiască, atunci când momentul o cere, celelalte părţi din identitatea noastră, care  ne-au construit şi care ne compun. Este ca şi cum am avea posibilitatea de a intra în relaţie cu ceilalţi, indiferent de generaţie, de a putea rămâne, spre exemplu, în contact cu copiii şi cu adolescenţii, de a-i lăsa să trăiască în interiorul nostru pe copilul şi pe adolescentul care am fost şi care suntem încă. Copilul este cel care trăieşte, care se joacă. Dacă adultul vrea să rămână plin de viaţă, trebuie să menţină copilul interior viu. Din nefericire, însă, multe persoane nu au prea multă viaţă în ele, iar acest lucru pare legat de faptul că au lăsat copilul interior să sucombe. Copilul este viaţa, curiozitatea, jocul, bucuria, miracolul , lipsa de griji, fericirea, tandreţea, creaţia. De ce să ne rupem de toate aceste lucruri? A deveni adult înseamnă, de asemenea, să înţelegem importanţa copilăriei pe care trebuie să ştim să o prezervăm în noi tot restul existenţei noastre terestre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *