Cum sa convietuim cu bolnavul de langa noi

15 iul. 2014 0 comments

boalaUn copil, un părinte, un prieten apropiat, care se îmbolnăveşte grav, afectează întreaga familie, întreg anturajul. Apropiaţii pacientului intră şi ei, fără voie, în universul bolii.  Cum să facem faţă unei astfel de încercări dure?

Boala impune propriile constrângeri, propriul ritm, propriul univers, medical şi spitalicesc. De aceea, este foarte important să-i anticipăm vicisitudinile, astfel încât să ne putem organiza, atât pe plan material, cât şi în plan psihologic. Însă, în momentul în care cineva primeşte un diagnostic de cancer, Alzheimer sau altă maladie gravă, se activează mecanisme de apărare extrem de puternice. Bolnavul are tendinţa să minimizeze ceea ce i se întâmplă şi chiar să nege total diagnosticul. Poate, de asemenea, regresa la un stadiu infantil,  refuzând din start să lupte, să înfrunte boala. Un alt mecanism de apărare ce-şi poate face intrarea în scenă este izolarea afectului. Bolnavul ignoră angoasa provocată de maladia sa, îşi reprimă emoţiile şi sentimentele, vorbind cu o detaşare stupefiantă despre analizele, tratamentele şi operaţiile la care este supus. Este foarte important ca apropiaţii să înţeleagă şi să surmonteze aceste mecanisme de apărare, astfel încât să se poată pregăti mai eficient pentru ceea ce va urma. A fi cuprins de o boală înseamnă a deschide o paranteză despre care nu ştii când şi cum se va închide. Ştii că ea va dura şi că nu-i vei putea face faţă singur. Fiecare are propriile limite, fizice, psihice şi materiale. Este, deci, necesar ca, în primul rând, să le acceptăm şi să iniţiem un dialog şi o cooperare permanente cu bolnavul.

Cum îl putem ajuta cel mai bine pe bolnav?  

Să fim lucizi: calitatea îngrijirii unui bolnav depinde de calitatea relaţiei existente înaintea declanşării bolii, mai ales în cazul cuplurilor.  Dar boala întinde curse pe care trebuie să ştim să le evităm.

Este crucial să lăsăm sau să redăm bolnavului capacitatea de a decide singur. Maladiile grave implică dolii succesive pentru cel care  suferă: pierderea integrităţii fizice, pierderea locului de muncă, alterarea funcţionalităţii sale în sânul familiei, diminuarea propriei autonomii… Această rană narcisică este greu de suportat.  Bolnavul trebuie, deci, tratat ca o persoană obişnuită, capabilă să ia decizii, iar dacă starea nu îi permite acest lucru în totalitate, trebuie ajutat să participe cât mai mult în luarea deciziilor ce îl privesc. A lua hotărâri în dreptul lui nu îl protejează, ci îl infantilizează.

Atenţie, de asemenea, la riscul de a dezvolta o relaţie fuzională: făcând corp comun cu bolnavul, anulăm distanţa necesară în astfel de situaţii. Or, tocmai această distanţă ne ajută să gândim la rece şi să acţionăm eficient.

Maladiile grave sunt încercări dureroase. Cum să acţionăm pentru a nu fi copleşiţi de ele?  

Acceptând această realitate: nu veţi putea face totul de unul singur! O boală gravă este, adesea, o încercare de lungă durată, în care avem nevoie stringentă de o reţea de suport. O reţea de apropiaţi, desigur, de prieteni şi rude. Un al doilea cerc, format din colegi şi vecini… Şi o a treia anvelopă, constituită din îngrijitori, asociaţii, grupuri de sprijin.

Pentru a fi eficienţi în procesul de îngrijire a bolnavului, trebuie să combatem două idei toxice: “mă voi descurca eu” şi “dacă voi cere ajutorul, ceilalţi vor crede că nu sunt în stare să mă descurc singur”. În astfel de circumstanţe, trebuie să lăsăm deoparte orgoliul. A te sacrifica pentru celălalt nu este niciodată un lucru bun şi, oricum, nu poate fi o strategie pe termen lung, pentru că duce la epuizare.

Când ne confruntăm cu boala aproapelui nostru, suntem asaltaţi de tot felul de emoţii şi sentimente: teamă, durere, tristeţe, furia pe o situaţie pe care nu ne-am dorit-o. Nimeni nu-şi doreşte să se confrunte cu durerea sau chiar cu moartea.

Toate aceste stări, emoţii, sentimente sunt normale. Nu trebuie să ne fie ruşine cu ele, ci avem nevoie de o persoană căreia să i le comunicăm. Prieteni intimi, grupuri de suport sau profesionişti (psihoterapeuţi, consilieri psihologici, psihiatri etc.). O terapie de suport se dovedeşte întotdeauna a fi extrem de benefică.

 În sfârşit, a menţine o comunicare vie cu cel drag, care suferă, ajută enorm şi conduce adesea către veritabile comori spirituale: cei doi au posibilitatea să se destăinuie şi să se cunoască mai bine, ba chiar pot descoperi împreună adevărata esenţă a vieţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *