Ce este un atac de panica?

panic-art_425936Un atac de panica se caracterizează prin episoade neaşteptate şi repetate de frică intensă, însoţită de simptome fizice cum ar fi dureri toracice, palpitaţii, dificultăţi în respiraţie, greaţă, dureri abdominale. Aceste senzaţii sunt similare celor prezente în cazul unei crize cardiace. Între atacurile de panică propriu-zise, pot apărea numeroase fenomene. Persoanele afectate pot dezvolta fobii în relaţie cu anumite locuri sau situaţii în care se produc atacurile de panică, cum ar fi supermarketurile. Pe măsură ce frecvenţa acestor atacuri creşte, persoana începe să evite situaţiile şi locurile în care simte că ar putea avea un atac de panica şi situaţiile în care nu poate obţine ajutor.  Acest comportament evitant se poate transforma în agorafobie – incapacitatea de a merge în locuri nefamiliare şi nesigure, din cauza fricii puternice şi a anxietăţii. Atacurile de panică se produc în general după vârsta de 25 de ani.  Nu sunt obişnuite la copii sau adolescenţi. Copiii care au tulburări legate de panică sau atacuri de panică au şi alte simptome în afara celor prezentate mai sus. Lor le poate fi frică de lucruri comune, de exemplu insecte, sau se îngrijorează din cauza unor monştri sau atunci când merg la culcare singuri. Aceşti copii pot refuza să meargă la şcoală sau devin foarte supăraţi când se despart de părinţi. Se poate diagnostica tulburarea legată de panică după câteva atacuri neaşteptate şi frica continuă că ar putea avea şi altele. Aceste atacuri determină simptome de la uşoare până la severe şi durează mai puţin de 30 de minute. Primul atac apare fără avertizare, în timpul unei activităţi normale (mersul pe stradă, mersul la cumpărături). Senzaţia este de confuzie, că ceva cumplit se va întâmpla. Apare nevoia de a părăsi locul şi de a se retrage într-o zonă sigură (maşină, casă). Intensitatea maximă a simptomelor durează aproximativ 10 minute. Atacurile de panică pot fi declanşate de o anumită acţiune (se utilizează prea multă cofeină), situaţie (aglomeraţie) sau fără cauză aparentă. Aproximativ jumătate dintre persoanele care au tulburări legate de panică au agorafobie. Izolarea interferează cu serviciul şi cu relaţiile interpersonale, în special cu rude şi prieteni apropiaţi. Pot exista perioade lungi fără atacuri, dar şi perioade cu atacuri frecvente. Tulburările legate de panică pot dura toată viaţa, dar simptomele se pot controla cu tratament. Majoritatea oamenilor cu această problemă se recuperează cu tratament şi duc o viaţă normală. Poate recidiva în cazul în care tratamentul este întrerupt prea devreme. Nu există un răspuns unic cu privire la cauzele atacurilor de panică. Ereditatea, fenomenele biologice, evenimentele stresante din viaţă, un mod de gândire catastrofic sau exagerarea reacţiilor normale ale organismului, toţi aceşti factori pot juca un rol în declanşarea unui atac de panica. Persoanele care suferă atacuri de panică se nasc cu o anumită iritabilitate neurofiziologică care se manifestă foarte devreme sub forma unor temeri. În copilărie, aceşti oameni se tem de situaţii noi şi necunoscute. Părinţii lor se simt probabil anxioşi sau înclinaţi să se panicheze, iar copiii nu reuşesc să-şi dezvolte capacitatea de a se adapta la mediu, ba din contră sunt marcaţi de timiditate exacerbată. Copilul se simte ameninţat şi sufocat de comportamentul părinţilor şi devine astfel hiperdependent de ei. Adolescentul devine perfecţionist şi intră în conflict cu autoritatea. Imediat după ce devine adult,  figurile autoritare cu care intră în contact îi generează un puternic sentiment de agitaţie. De aici şi până la atacul de panică este doar o chestiune de timp. Tratamentul presupune medicaţie şi psihoterapie. Combinaţia dintre acestea două s-a dovedit, în multe cazuri, eficientă. În unele cazuri, psihoterapia devine suficientă şi medicaţia poate fi întreruptă.  Un tratament bazat exclusive pe medicamente nu este eficient, mai ales că poate provoca dependenţă. Psihoterapia, în combinaţie cu medicamentele, permite reducerea sau prevenirea atacurilor de panică în 70% –  90% din cazuri. Mulţi pacienţi înregistrează progrese vizibile după primele săptămâni de psihoterapie. Recăderile sunt posibile, însă pot fi tratate mai eficient decât în cazul primului episod.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *